Pisica neagră, norocul meu

Postare scrisă în 2017 dar e de actualitate nevoia mea de a atinge orice pisică văd

Mi-am adus aminte că ieri de dimineață când ajungeam la muncă am văzut o pisică neagră, superbă cum numai o pisică neagră poate să fie. Iar ochii ei verzi mă străpungeau. Acum îmi pare rău ca n-am făcut poză ca a stat puțin pe partea stângă şi aveam timp, dar mă grăbeam şi nu m-am gândit la poză.

După cum am spus era pe partea stângă şi am strigat la ea cum strig de obicei pisicile: “pis, pis, ce frumoasă esti, iubito!”. Ea a trecut prin fața mea miorlăind ispititor şi s-a dus sub o maşină din dreapta mea, eram pe sosea, pe o străduță. M-am uitat după ea dar nu o mai vedeam şi n-am avut timp să mă mai aplec să o strig că mă grăbeam 😦 Cred că ar fi ieşit dacă insistam, la cât de drăguț a miorlăit. Îmi place când stau la mângâiat pisicile de pe stradă, se întâmplă rar ce-i drept.

Când am văzut-o mi-am adus aminte de superstitia aia cretină care spune că dacă iți trece pisica neagră calea să faci câțiva paşi înapoi, să iți scuipi în sân, să faci câteva tumbe, să te dai cu capul de pereți etc. Chiar am gândit “sunt curioasă dacă azi se întâmplă ceva naşpa daca tot mi-a trecut pisica neagră calea.” Nimic.

Recunosc că uneori sunt superstițioasă şi eu, adică ştiu câteva superstiții de la mine de la țară – aia cu întorsul din drum: gen când ajung jos şi mi-am uitat mănuşile sau umbrela, dar tot ma întorc şi mă gândesc “dacă merge ceva rău, aia e, trebuia să mă întorc”, chiar nu țin minte să se fi întâmplat ceva rău memorabil – tind să cred ca au efect atunci când le crezi şi te dai de ceasul morții, vorba aia “suntem ce gândim” şi se cam întâmplă ce gândim.

Dar nu cu pisica, niciodată pisica. Pentru mine când văd o pisică e un moment de profundă bucurie, chiar aş putea spune ca devine o zi mai bună. Văd că e soare afară, chiar am chef de o plimbare azi, sper să întâlnesc multe pisici, revin cu poze dacă se întâmplă 🙂

E ceva cu iubitorii de pisici, sunt rari. Vorba aia: oamenii buni sunt rari. Consider că iubitorii de pisici (şi deținătorii) sunt prin consecință mai sensibili, mai iubitori, mai atenți la oameni şi la lumea înconjurătoare, mai profunzi, mai spirituali chiar, poate? Eu sigur sunt. Iar eu când afirm ceva o fac după lungi şi atente observații.

Nu spun că iubitorii de câini sunt mai prejos sau ceva de genul. Sunt oameni şi oameni până la urmă, nu toți buni, la fel cum nici toți iubitorii de pisici sunt buni, şi am întâlnit şi eu câțiva.


All my lives

I am having a lot of different dreams with different experiences and me being another person each time in situations I have never encountered in real life. Some are recurrent, some not. I do also sometimes have dreams like everyone does – about my personal life and about people I know and some are from my personal fears and troubles – for a very long time I had recurrent dreams of water – especially the sea – in which I was so afraid of it and often it would come in waves toward me. I have read interpretations online and it seems it comes from worries, and I do worry a lot, about everything – got some sort of anxiety for sure.

Going back to the strange dreams, even though I do have a good imagination and I do enjoy stories generally: films, series, books, there is no doubt in my mind that my dreams stem from something else. I am no expert but I am pretty sure the unconscious mind cannot just imagine entire stories during sleep (more importantly stories that I have not read, nor seen, nor heard), when I wake ul, even if I wake up before “finalizing” the dream, meaning it does not have a precise end as movies do, for example, I sometimes – most of the times – continue it. Either in that state when you are half asleep half awake and you don’t want to wake up, or I sometimes even fill out the blanks and round up the story when awake, as if I am going to make it a novel or a short story, or even a movie :D. Which I will do in the following articles. I have the main ideas of some of them written down, although it would have been best to write them all on the spot, I am sorry I did not. Also, I am of course insecure as any human would be, that this is just my imagination, as I am also capable of imagining stories when awake, I mean, I started a few on paper, however completely separate from my “night stories”. (I forgot to mention some of these dreams sometimes trouble me for days since I feel those experiences from the dream actually happened to me).

I am of course fascinated by past lives and I have tried some meditation with regression into past lives with videos found on Youtube, needless to say I have seen quite a few “stories” there as well, different from my dreams and from the ones I’ve written. What makes me think they might be true memories of past lives is the fact that even though the meditation was guided non-believers would say it was suggestion – as in you are imagining what the person guiding the video was saying, even though he is just asking questions – that is not what happened.

The first past life I experienced was directly to my place of death – when the meditation guide said to enter it through a door, I could not even see a threshold of that door, I jumped straight to the place of death, then he said to go to a special moment from your life and I jumped somewhere else, then later when he said to go to the moment of death I went back to the same place where I entered that life. Also, throughout the experience the feelings of joy and accomplishment that I have gotten I can honestly say I never got in this life so far, if anyone reads this and in case you have not tried and you want to know more, go on Youtube and search, there are plenty of guided meditations for this.

Also, another thing that makes me think it might be true, is that in another experienced past life I was a dog, me! An actual dog (I am such a cat person) – it was actually quite a boring but happy life – if this was my imagination, believe me, I would have imagined myself a cat. I find it weird that there are so many “stories” inside of me, in my head, in my soul, in my heart, I feel like they are choking me and they are trying to show themselves and be released in a way or another, I will rejoice at the moment in which I will set them all free.

Oh, mighty King! (Kong: Skull Island)

I am usually not a fan of action or fights in movies, but I enjoyed King Kong fighting everything and everyone in this film.

I also loved the island and the landscapes, it kinda made me think of the jungle and Tarzan, but Kong was more glorious.

The human characters were very well shaped, I am not an expert on the original movies, but the characters were such a good fit and I liked that they did not push it with the romance. Instead, they created well-rounded characters, unique and special in their own way.

Oh, mighty King! (Kong: Skull Island)

The human traits that you could see coming through Kong’s eyes were amazingly good. Also, the feud with Colonel Packard and how he wanted to prove that man was king is notable because it shows the righteousness of the “beast” which in the end saves the girl and does not hurt the other humans but saves them as well.

The performances and the actors are also great, Academy Award winner Brie Larson is present and I don’t know about you but I know her since “The Spectacular Now” and I knew she was good :P.

There are other big names like Samuel L. Jackson, Tom Hiddleston, John Goodman, John C. Reilly, Toby Kebbell, John Ortiz and more.

Bottom line is that I went to see Kong because of my crush on Tom and ended up loving the king :D.

The Magicians – Season 1

Review for The Magicians, Season 1

The Magicians – Season two had to begin for me to realize that I need to write about the first season.

I will begin with mentioning how I barely managed to see episode one, my God, it was torture! I tried seeing it like three times, I have to admit my mother was there with me talking so I could not fully pay attention, but I do think one of the attempts was made when I was alone.

It is good I managed to get over episode one because then I fell for it and watched the rest of the season non-stop. I love everything that has to do with magic and supernatural things. As it was said about The Magicians it actually is a combination between The Chronicles of Narnia and Game of Thrones – well, not exactly GOT but something related to kings and a kingdom, so… Narnia 😛

I found the acting bad at times and the writing boring, but there were other moments when the story made up for that. Also, some other really hilarious moments when I thought I was watching a comedy show, all thanks to Eliot of course. And some sexy moments as well, still thanks to him.

I know there were other sexy scenes but he is the only one that does it for me, I mean look at that face, and he’s bi, could he be more perfect? I really don’t get it how he is not the main character, that’s Q? But then again El is the king so I guess, he kinda is the main. Or there is no main since we saw a lot of Penny and Julia, then I’m thinking it might become GOT cause without a main they can just kill off whoever they feel like? Hope not!

The story as I mentioned is phenomenal and at the end, we see the plot twist of the year that involves the Beast and Julia. Now that the new season is on I cannot wait to see what lies ahead, ready to be amazed again by The Magicians.

Split (2017)

Cronică – Split (2017)

Split a fost exact ceea ce aveam nevoie. Îmi place când de-abia ies de la un film şi am o senzație de profundă schimbare. Îmi simt ființa, atât corpul cât si spiritul, cuprinse de un amalgam de emoții, senzații, imagini – cauzate de film – uneori amintiri, altădată previziuni, poate previziuni e mult spus, mă refer la faptul că îmi conturează nişte hotărâri, nişte moduri de a acționa în viitor, îmi formează nişte convingeri într-un anumit domeniu, după care să mă ghidez.

Aş putea spune că mă simt răvăşită într-o anumită măsură, unii poate ar spune ce atâta tam-tam pentru un film? dar tocmai asta este ideea, că un film – bine, poate nu toate – nu e făcut doar pentru box office, pentru încasări, pentru premii sau doar entertainment. Filmul are un scenarist în spate care are o idee, pe care o transpune într-o poveste, împreună cu regizorul, cu actorii, cu toată echipa reuşesc să ne aducă nouă pe marile ecrane această poveste transpusă prin trăirile personajelor ce sunt aduse la viață de către actori, un produs final, şlefuit, oferit nouă ca o ofrandă, ca să fiu poetică.

Consider că până la urmă acesta este scopul oricărui produs de artă: fie că este un film bun, o carte bună, o piesă de teatru, un tablou frumos etc. Cred că asta este menită arta să facă – să ne învețe o lecție, care să ne placă, fie ne bucură, ne şochează sau ne educă spiritual, moral, emoțional etcetera, cum spunea Hedwig – ne arată ceva despre noi, ceva ce nu ştiam sau poate doar bănuiam, era la suprafață dar nu conştientizam complet, ea reuşeşte să pătrundă suprafața şi să ne dezvăluie ce se afla acolo de fapt.

Eu ador filmele lui M. Night, am văzut mai multe dintre ele: The Sixth Sense (1999)Unbreakable (2000)Signs (2002)The Village (2004)The Happening (2008)The Last Airbender (2010). Pot spune că este unul dintre regizorii mei preferați 😀 îmi place latura dark, uneori spre supranatural.

Dacă nu mă înşel e genul acela de regizor care apare într-un rol mic în filmele sale mereu, cum a fost acum în scena în care Dr. Fletcher se uită peste înregistrarea camerelor de luat vederi, el este cel care îi arată înregistrarea. Îmi pare rău că nu am vazut filmul într-o sală cu adevărați iubitori de film pentru a-l recunoaşte împreună, măcar nu au fost comentarii în plus pe parcursul filmului, asta e ceva 😉

Nu prea îmi place să fac synopsis sau rezumat ca pentru tema de la română, am să vorbesc puțin despre actori şi personaje. James a fost minunat ca de obicei, o alegere foarte bună, cred că n-am mai văzut de mult un film cu el, în afară de X-Men, bineînțeles, trebuie să văd ce mai are în plan.

Anya Taylor-Joy este o newcomer destul de bună, cred că va face ceva valuri în viitor, sper să fie distribuită în roluri pe măsura ei.

Mi-au plăcut şi celelalte două fete dar mai ales Haley Lu Richardson, este o Isla Fisher în miniatură, este adorabilă, m-a atras instantaneu pentru că am impresia ca seamănă cu Isla – am o pasiune pentru Isla aşa ca nu aveam cum sa nu o plac – plus că jocul ei actoricesc este destul de bun, reuşeşte să transmită nişte emoții.


Când filmul a debutat cu flash-urile din trecutul lui Casey am zis “nu se poate, e genul acela de film”. Ulterior mi-am dat seama cât de necesare au fost pentru a cunoaşte personajul şi modul ei de gândire, iar până la urmă am ințeles că datorită trecutului ei a fost cruțată.

Bestia a empatizat cu ea şi a considerat că pănă la urmă este o persoană traumatizată ca şi el, iar el se hrănea doar cu ființe neprihănite; fete protejate care încă nu făcuseră cunostință cu răutatea lumii. Considera că lumea trebuie să aparțină celor care au suferit, care au supraviețuit, ea făcând parte din această categorie, fiind abuzată de mică. El a considerând că the broken are the more evolved. Rejoice!


Iar la final am avut o surpriză, o referință la Mr Glass din  Unbreakeable şi îl vedem chiar şi pe David Dunn interpretat de Bruce Willis (another favorite :D). Scenă care se zvoneşte că face din Split o urmare a filmului vechi de 17 ani, Unbreakable şi anunță un alt treilea cu Bruce Willis.

Până atunci, ne bucurăm de Split.

Jackie(2016): First ladies are not made, they are born

A review of the movie Jackie (2016)

Jackie is a beautiful piece of cinematic art, I have always been drawn to the Kennedys and the short but glorious presidency of JFK.
Growing up I loved history and movies generally but I especially enjoyed (and cried at) every Kennedy related movie I was able to see. Researching the Internet there have been a lot of movies along the time about the Kennedys, out of which what I remember seeing were: The Women of Camelot (2001)Bobby (2006)Parkland (2013) and now Jackie (2016).

I find it ironic, or better said karmic,that I saw it on the 20th of January 2017, 56 years since the inauguration of the Kennedy administration in the United States on 01/20/1961.  It premiered on the 13th of January 2017 in my country, Romania, but I managed to see it right on the 20th. Coincidence? I don’t think so.

I think that I was meant to see this amazing movie with one of my favorite actresses, Natalie Portman. Her performance was powerful and spot on, as she is a very talented Academy Award winner, we could not have expected otherwise.

Her portrayal of one of the most famous of the First Ladies of US in history, Jacqueline Kennedy, made us relive the tragic assassination of her husband, John Fitzgerald Kennedy, back in 1963. With a well crafted performance we were able to get a glimpse into the life of JFK’s widow in the days after the assassination, the burial and the things she had to go through in those painful few days, as told by herself in the interview with reporter Theodore H White in Life magazine.

Jackie portrays the short Kennedy presidency as a unique moment in US history, one that will never be repeated and will always be remembered as Camelot: there will never be another Camelot, not another Camelot.

I beg to differ, I think the Obama presidency, both Barrack and Michelle have left a mark in the souls of American citizens, US history and the world, although the Obama presidency is not marked by tragedy as the Kennedy one, I believe it will always remain in history as memorable. Once due to the fact he was the first Black president, and secondly due to his and his wife’s both charming personalities as well as the love and respect they have for each other, their country and their marriage, and of course the things they did for America.

Coming back to the movie I was of course very moved by Natalie’s performance, and the close ups of when she is crying are cringing. If I were not in a cinema filled with people at that time, I would have cried my ass off.

It was a necessary movie for me, to remember me of my undying love for history, my capacity for empathy, the fact that life moves on, and how a woman can still love a man and honor him even after his death and a life of infidelity. Thank you, Jackie!

Collateral Beauty (2017)

Cronică de film – Collateral Beauty

Collateral Beauty am putea spune că este ca oricare altul dintre filmele cu care Will Smith ne-a obişnuit în ultima vreme. A devenit un simbol personajul său mereu tată, copilul său în prim plan şi drama mereu prezentă.
Însă ce a fost nou aici şi mi-a plăcut extrem de mult a fost ceea ce am aflat la final, anume ca Moartea, Timpul şi Dragostea chiar au venit pe Pământ sub forma a trei persoane, apărând în viata lui Howard – personajul lui Will – şi a prietenilor lui pentru a le oferi exact ce aveau nevoie.

Lui Whit (Edward Norton) Dragostea, interpretată de Keira Knightley – care surprinzător nu mi-a fost antipatică ca de obicei, nu complet cel puțin – uneori plângăcioasă, plină de idei, alteori sigură pe ea şi convingătoare, Keira pot spune că a reuşit să cuprindă imensitatea acestui rol şi să o redea în cele câteva scene ale ei, reuşind să-l facă pe Whit să îşi reamintească iubirea pe care o are pentru fiica lui şi să încerce să o recâştige.

Claire (Kate Winslet) este într-o luptă cu timpul, dedicându-şi cea mai mare parte a vieții ei companiei nu s-a oprit să se ocupe de viața ei şi să îşi întemeieze o familie, acum dorind un copil şi gândindu-se să apeleze la o banca de spermă pentru asta. Însă mereu tânărul Timp, interpretat de Jacob Latimore, îi arată că are timp şi pentru asta, lucrurile se întâmplă în viață cu un scop, au modul lor de a se aşeza într-un anume fel la momentul lor potrivit, deşi avem într-o anume măsură control asupra lucrurilor care ni se întâmplă nu putem controla totul, ci trebuie să îi dăm timpului timp, vorba aceea.

Simon (Michael Peña) se luptă cu o formă de cancer, după cum mărturiseşte la un moment dat l-a învins de două ori în trecut acum ieşind din remisie realizează că nu va reuşi să îl învingă şi a treia oară. El ascunde acest fapt prietenilor şi familiei sale până întâlneşte personajul interpretat de Helen Mirren care îi deschide ochii şi îl ajută să accepte realitatea şi faptul că trebuie să îşi înştiințeze familia si prietenii pentru a putea fi alături de el şi pentru a îşi lua la revedere.

Dragostea, Timpul şi Moartea au pe rând întâlnirea lor cu Howard, în care încearcă să îl facă pe acesta să treacă peste moartea fiicei sale, să accepte realitatea şi să găsească puterea să continue.

Iar printr-un joc actoricesc foarte bun o avem prezentă şi pe soția lui Howard, însă identitatea ei ne este dezvăluită de-abia în ultimele minute ale filmului, noi având impresia de-a lungul filmului că ea este doar o străină care conduce un grup de susținere pentru părinți ce şi-au pierdut copiii.

Per total filmul este menit să ne facă să înțelegem că există frumusețe in lume şi motive să luptăm chiar şi dupa pierderi inimaginabil de mari, chiar şi atunci când pare ca totul este împotriva noastră. Un film apărut în viața mea într-un moment cum nu se putea mai bun, mulțumesc Universului pentru Collateral Beauty.